Îi datorăm lui Marin Preda mai mult decât majorității istoricilor și filosofilor contemporani care reflectează asupra destinului românesc. Efectul relecturii romanelor, nuvelelor, scrierilor sale în general, este cel mai eficient antidot împotriva mitului „deșertului cultural" de care a fost suspectat spațiul românesc în cea de a două jumătate a secolului XX.
„Cu Marele singuratic (1972), Marin Preda revine la românescul tradițional (istoria unui destin, prezentarea mediilor sociale, conflict moral, intrigă sentimentală etc.) cu o experiență nouă, totuși, în ce privește tehnică epică (eseul pătrunde masiv, narațiunea este din când în când spartă) și cu dorința de a trata din unghiul sau de vedere o problema dezbătută de toată literatură modernă: raportul dintre personalitatea individului și determinismul istoriei. Tema mai intimă a cărții este încercarea de a ieși din istorie.
Angajare, acțiune (cu riscul eșecului) sau retragere, solitudine, boicot (o vorba ce nu place prozatorului!) al istoriei?” (Eugen Simion)
